ARO a murit?!

[George]

Călin Andrei, Gheorghe Banu şi Sergiu Filip ne-au minţit atât de frumos!

Ce planuri optimiste prezentau în faţa câmpulungenilor, în urmă cu cinci ani, primarul Călin Andrei, lichidatorul Gheorghe Banu şi directorul firmei cumpărătoare a fostei platforme, Sergiu Filip! Un episod memorabil în istoria ARO s-a consumat pe 4 mai 2007, odată cu cea de-a doua vânzare a Uzinei câmpulungene, la aproape un an de la declararea falimentului. Ceea ce a fost numit „moment istoric” în septembrie 2003, când statul român, prin APAPS, a înstrăinat ARO firmei Crosslander, pentru suma infimă de 150.000 de dolari, a fost, de fapt, o catastrofă istorică pentru societate. A reprezentat, însă, o afacere cu fier vechi pentru compania bucureşteană Landmark Management, care a cumpărat-o cu 53.256.000 lei, adică 16 milioane euro.

Înainte de încheierea tranzacţiei, Banu spunea că platforma ARO a fost vizitată de mai multe delegaţii, dar cei mai serioşi s-au dovedit reprezentanţii firmei lui Nicolae Raţiu. Tot lichidatorul declara triumfal că, după achitarea integrală a preţului, „va urma o perioadă de reabilitare, ale cărei costuri sunt estimate la 25-27 milioane de euro. După aceea, firma va căuta să desfăşoare unele activităţi productive.”

În cazul în care Sergiu Filip a uitat, îi reamintim noi ce a declarat, acum cinci ani, în momentul în care a toastat, alături de primarul Călin Andrei şi lichidatorul Gheorghe Banu. „Câmpulungul este un oraş ca oricare altul, care merită o şansă. Din punctul nostru de vedere, era o oportunitate pe care nu o puteam pierde. Vrem să reabilităm o parte din clădirile existente, să găsim furnizori de componente din industria auto, pe care să-i readucem în Câmpulung, întrucât există o forţă de muncă disponibilă, şi să populăm platforma industrială, cu oameni care, în trecut, au furnizat piese pentru industria auto”, a afirmat Sergiu Filip, în mai 2007.

Prezent la încheierea procesului verbal al licitaţiei, primarul Călin Andrei a vorbit despre „intervenţii şi acţiuni” derulate, în nume personal, pentru a găsi posibili investitori. „Am încrederea că societatea cumpărătoare are capacitatea să organizeze aici un parc industrial. Marele câştig va fi atunci când vom avea capacitatea să inaugurăm aici un parc industrial cu adevărat. Asta presupune pregătirea spaţiilor, găsirea forţei de muncă şi a investitorilor care să închirieze aceste spaţii. Primăria are posibilitatea să sprijine acest proiect, prin oferirea de facilităţi, punerea la punct a infrastructurii din jurul societăţii, etc.”, a precizat, la acea vreme, Andrei.

“Pericol de prăbuşire... a Câmpulungului!”

Declaraţiile pompoase, la fel de ispititoare precum susurul şampaniei în paharele ridicate în cinstea „afacerii” ARO, au fost acoperite de zgomotul utilajelor, care au început să taie ceea ce s-a clădit timp de 50 de ani. Este treaba proprietarului ce face în curtea sa, pe care a golit-o de halele culcate la pământ pe rând. Că va fi vreo fermă de vaci sau vreo cultură de cartofi, de asemenea, este treaba lui. „Câmpulung Industrial Park” rămâne, deocamdată, un imens cimitir de fier vechi, unde se taie în continuu “scheletul” fostei fabrici, se dărâmă ziduri şi se surpă cinci decenii de istorie şi de muncă a zeci de mii de oameni. Ca o ironie, avertizarea „Atenţie, pericol de prăbuşire!”, înscrisă pe peretele halei vechi în care s-a născut ARO, s-ar potrivi la intrarea în Câmpulungul lăsat fără şansă de renaştere după pierderea unui brand naţional.

Teama de Securitate îi împiedică pe mulţi să vorbească despre ARO

„Zidurile care plâng” aduc lacrimi în ochii celor care şi-au lăsat tinereţea în interiorul lor, aduc amintiri de demult în prezent şi dezleagă limbi. „Mă simt ca şi când m-aş fi eliberat.”, ne spunea unul dintre interlocutorii pe care i-am avut de curând, după ce a povestit lucruri legate de ARO, petrecute cu zeci de ani în urmă. Unii au tăria să elibereze aceste amintiri, să le transmită mai departe celor tineri, pentru ca ARO să nu moară definitiv în conştiinţa locuitorilor acestei aşezări. La rândul nostru, deseori, am fost întrebaţi care este scopul realizării acestui serial „Din istoria ARO Câmpulung”. De ce şi pentru cine? Răspunsul este simplu: pentru că ne dorim ca ARO să nu piară odată cu aceste ziduri moarte, iar povestea sa, aşa cum a fost percepută de la locul de muncă al fiecărui interlocutor, de la muncitorul de la strung, până la director, să fie cunoscută şi să rămână scrisă pentru totdeauna.

Însă nu este uşor să obţii informaţii, căci unii dintre foştii angajaţi au o reticenţă de a relata despre activitatea lor la fosta întreprindere. Ca şi când n-ar fi „suficientă” pentru noi imposibilitatea de ajunge la o arhivă a Uzinei ARO, de multe ori, ne-am lovit de refuzul celor contactaţi de a povesti ce-şi mai amintesc din vremurile când erau salariaţii fabricii. Fie că motivează refuzul, elegant, printr-o „amnezie” parţială sau totală, fie că sunt categorici, atunci când spun că nu vor şi gata - ne-a fost dat să auzim la un fost director că nu este atât de nostalgic după ARO, încât să povestească una-alta - ce putem înţelege din atitudinea lor? Ori este o teamă a celor care au avut o presupusă colaborare cu Securitatea, care îi împiedică să se exprime liber, ori activitatea lor la ARO n-a fost tocmai în regulă, de aici, interesul de „a nu mai dezgropa morţii”.

Prezent la Câmpulung, preşedintele Constantin Nicolescu, cel puţin, îi îndemna, în luna iulie a anului 2006, pe musceleni să uite ARO, care abia intrase în faliment: “Haideţi să uităm problema ARO! Am plâns prea mult pentru uzină. Nu mai înviem mortul! Oraşul acesta a existat şi înainte de a fi ARO. Să închidem acest capitol de comentarii şi plângeri!” În timp, peste ruinele platformei s-a aşternut uitarea. Singura zbatere de a păstra numele ARO în actualitate rămâne a ziarului „Evenimentul Muscelean”, care a iniţiat, în luna februarie a anului 2010, serialul „Din istoria ARO Câmpulung”.

Mulţi tânjesc după sunetul sirenei de la ARO

„Vaca lui Naghi”, aşa numeau muncitorii sirena care anunţa diferitele momente din programul de lucru: începerea lucrului, terminarea lui, pauza de masă etc., semn al disciplinei impuse de Victor Naghi. „De la cazanele centralei termice, era o sirenă pe aburi, ca la vapoare. La 7 fără un sfert, suna sirena o dată şi se închideau porţile, pentru cei care intrau în tură, nu mai avea voie nimeni să intre în fabrică după ora 7 fără un sfert. Apoi suna la 7 fix, când se schimba tura, unii încetau lucrul, iar alţii începeau lucrul. La ora 7 şi un sfert mai suna o dată sirena, pentru că se deschideau porţile să plece acasă cei care ieşeau din tură. În mod normal, programul de lucru nu era de 8 ore, ci de 8 ore şi jumătate. Mai suna la 10 şi jumătate şi la 11 fără un sfert, pauza de masă, un sfert de oră. Au fost perioade când era de o jumătate de oră această pauză de masă, când se făcuse schimbul 3 doar de 7 ore, erau schimbul 1 şi schimbul 2 câte 8 ore şi jumătate. În general, 8 ore se lucra şi pauza de masă era de un sfert de oră, inclusă în programul de lucru. Suna apoi la 3 fără un sfert, la 3 fix şi la 3 şi un sfert, când, la fel, se închideau şi se deschideau porţile pentru schimbul de ture.”, ne-a povestit un fost angajat. Sirena era exact ca la locomotivă, o manetă la Centrala Termică, pe care o acţiona operatorul de la cazanul de aburi. „Acolo era foc continuu şi nu era un om, lucrau pe schimburi. Cine era de tură avea ceas acolo şi ştia când trebuie să tragă de manetă, trăgea, efectiv, de o pârghie. Era o obligaţie de serviciu, dar era bine pentru tot oraşul. Înainte de „Vaca lui Naghi”, şi la Centralele Termice de la Băile Kretzulescu, la ora 2.00, se trăgea sirena şi ştia lumea că e ora 2.00. Nu trebuia ceas, lumea ştia după „Vaca lui Naghi” cât e ceasul... un Bing-Bang al nostru. Se mai trăgea alarma pentru evenimente deosebite, când a murit nea Ghiţă Albu s-a tras două minute. Se auzea de la Furnicoşi până dincolo de Mausoleu, în toată Bughea se auzea „Vaca lui Naghi”.

[George]

“Atenţie, pericol de prăbuşire!”... a Câmpulungului

Falimentul fabricii a tras după sine „falimentul” traiului muscelenilor. „Plâng zidurile la ARO!” este metafora unui fost angajat, care descrie cel mai bine faptul că s-a ales praful de Uzina care a pus pâinea pe masă pentru zeci de mii de musceleni: celor 14.000 de salariaţi, la un moment dat, şi familiilor acestora. Oare, vor fi de ajuns lacrimile celor care privesc rămăşiţele acestui „motor” care punea în mişcare nu doar Câmpulungul, ci şi comunele învecinate, ca să stingă norul de praf cauzat de demolarea lui ARO?! Probabil că nu, pentru că s-au distrus nu doar câteva clădiri devenite nefolositoare, ci s-a distrus trecutul unei comunităţi, care, în mod intenţionat, nu s-a dorit a fi prezent şi viitor pentru locuitorii săi. Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne gândim cum ar fi arătat Câmpulungul şi ce viitor aveau oamenii săi dacă ARO ar fi urmat calea Uzinei de la Colibaşi. Câtă lume avea de muncă, câţi dintre cei dragi rămâneau acasă, câte familii continuau să fie unite, ce încredere şi siguranţă aveam în ziua de mâine! Toţi cei care vin la Câmpulung ne reproşează că văd pe stradă, în dreapta şi-n stânga, oameni trişti, cu capete plecate, deprimaţi, fără chef de viaţă. A contribuit la terminarea psihică a muscelenilor şi distrugerea lui ARO, care a „retezat” orice speranţă de mai bine.

Chiar acum, în ciuda faptului că s-a „iginiezat” platforma, nu se întâmplă nimic acolo, care să readucă în vieţile muscelenilor bucuria de a lucra din nou acasă. În schimb, de fosta „Poartă 2” este mai bine să te ţii la distanţă. Paragina care a pus stăpânire pe clădirile pline de viaţă în trecut te face martor al „morţii lui ARO”.

Un loc care fremăta de forfota muncitorilor s-a transformat într-un „cavou” uriaş, abandonat, cu ziduri fărâmiţate şi menţinute în poziţia verticală prin puterea hazardului, ce-şi aşteaptă soarta celorlalte imobile sacrificate pe altarul unor investiţii cu care am fost „vrăjiţi” în momentul înstrăinării blocului funcţional. „Atenţie, pericol de prăbuşire!” sunt avertizaţi, printr-o inscripţie pe peretele măcinat de vreme, hoţii care au şterpelit tot ce le-a fost de folos din interior. Pentru Landmark Management, societatea cumpărătoare, platforma a reprezentat, în mod firesc, o afacere, de aceea, a achiziţionat-o. Nu firma proprietară este de condamnat pentru ruina de la margine de Câmpulung, ci toţi care s-au perindat la conducerea ţării şi a fabricii care i-au dorit şi grăbit sfârşitul.

http://soim.ro/story.php?title=blestemu ... faliment-1

[Valentino]

cu mult timp inainte de a gasi forumul asta am tot urmarit subiectul ARO cautand mereu vreun articol de ziar sau ceva care sa-mi dea sperante ca intr-un mod sau altul voi vedea din nou ARO noi noute pe strazi, DAR... n am gasit.

as minti sa spun ca am renuntat, probabil ca si dupa ce uzinele nu vor mai exista decat in poze voi spera intr-o renastere a Automobilului ROmanesc pentru ca a fost si este un motiv de mandrie. Ca argesan si ca roman sunt mandru ca am fost in stare sa dezvoltam un automobil romanesc pana in maduva oaselor si sunt in acelasi timp profund indurerat de cum a tratat statul roman ARO. Dacia este un motiv de mandrie si una dintre putinele brand-uri romanesti (sa speram ca asa va ramane) care ne face cinste, dar cred ca ARO ar fi fost de doua ori mai demn de mandrie daca productia si dezvoltarea de noi modele ar fi continuat.

[Lucian]

La noi tot ce a fost motiv de mandrie este distrus.
Ar trebui distrusi si cei care au distrus fabrica si si-au batut joc de mii de oameni

[dragospetres]

-dar aici se poate face productie,problema cu adevarat mare,cred eu, este lipsa unui investitor cu vreo 100mil. EUR necesari cumpararii utilajelor si C+D nou produs:
http://www.campulungindpark.ro/index.php

[deluca]

http://www.youtube.com/watch?v=D8jmXFDB ... re=related

un documentar foarte trist.

[dragospetres]

-se sugereaza ,printre randuri, o reluare a productiei de caroserii(M sau ?) pe platforma ARO?
http://www.evenimentulmuscelean.ro/inde ... ms-57.html

[gusteru]

Filmări de colecţie, din Transafricana şi expediţia cehă în Afganistan
După deschiderea expoziţiei, invitaţii au urmărit un grupaj de filme documentare, unele legate de istoria fabricii şi a maşinii. Vizionarea a debutat cu câteva secvenţe din filmul românesc „Explozia”, realizat de Mircea Drăgan, în anul 1973, şi a continuat cu o producţie din 1967 a CineClubului Întreprinderii Mecanice Muscel, care i-a avut, ca realizator, pe Traian Cotescu şi, în calitate de consultant ştiinţific, pe inginerul Teodor Bârzu. Au urmat fragmente din înregistrarea Expediţiei Transafricane, întreprinse în 1971 şi conduse de inginerul Ion Cataranciuc. Vizionarea extrem de interesantă s-a încheiat cu un film realizat în 1970 de reporterii unei televiziuni cehe, care au însoţit o echipă de alpinişti într-o expediţie în Munţii Hindukush, din Afganistan, cu un M461, pus la dispoziţie de Service-ul ARO din Cehoslovacia, condus la acea vreme de inginerul Teodor Bârzu.

desi s-au facut nenumarate fotografii cu expeditiile astea nu am gasit decit citeva din carte si inca vreo 2-3 pe net. de filme nu am auzit niciodata. cum facem sa gasim ceva mai multe, cred ca multi ar fi interesant sa vedem aceasta bucata de istorie. poate sa incercam sa luam legatura cu participantii acum cit nu e prea tirziu?

[icXu]

ROMANIA, TE IUBESC!


http://www.youtube.com/watch?v=zot90jvw ... e=youtu.be

“In acest sezon voi vorbi despre ARO – masina romaneasca. Contracte prost facute, interese imense, politicieni corupti, intr-o ancheta in care ii vom regasi pe toti cei responsabili de dezastrul ARO Campulung”

[Werner]

Pai, cei care nu au ProTV la ce se uita?

[icXu]

O sa uploadez pe youtube dupa ce se difuzeaza.

[ydaniel]

inhteresant!deci asta era emisiunea ca mi-a zis un vecin:'''ca e la tv o emisiune cu un aro 10 galben:))"'

[Soryn]

duminica la ora 18 00 , asteptam cu mare interes!

[George]

sa urcati si pe iutub, pt astia care n-au acces la tv la ora aia...

[costy84]

Emisiunea va fi difuzata duminica 14 octombrie.